Era singur in castelul pustiu, mare si rece. Lanaga el in camera mare si i ntunecata, se aflau mese pline cu fel de fel de substante: compusi organici, cetone, minerale,  acizi , oxizi, saruri, depozitate in eprubete, pahare berzelius, sau Enlermeyer. 

Nici el nu stia de ce face asta. Poate pentru ca asa dorea, nu-si mai putea infrana nici o clipa sentimentele de ura, dispret, totul trebuia sa iasa la iveala, pentru a nu-i inegri sufletul. Sau poate deja il inegrise. Simtea repulsie de fiecare data cand auzea numele lor in minte, gandul ca se va razbuna era singurul ce-l alina.

Statea langa geam si privea catre lumea de afara. O lume pe care o uitase, sau poate pe care nu o cunoscuse niciodata. II ura pe toti, iar toti il urau pe el. Pana atunci toti ii erau indiferenti, nu conta ce ar sune, ce intrigi ar tese, toti erau pusi de catre el intr-o lume gri, stearsa, nesemnificativa, nici nu ii observa, desi erau acolo.

Incet, incet totul s-a schimbat. Lumea a devenit parca tot mai prezenta, dar intr-un mod negativ, il deranja.Incet incet lumea asta deveni din gri, tot mai neagra.  Acumii observa pentru ca mersesera mult prea depare, ajunsesera mult prea aproape de inima lui, cu dorinta de a i-o nimici. Se prinsesera de cel mai scump lucru pe care-l avea, se caruia ii dedicase viata lui intreaga: Anila.

Acum se decisese sa-i indeparteze pentru totdeauna. Pentru acest lucru, pentru razbunare, isi  dedica tot timpul, pentru a conepe planuri malefice, ingrozitoare, si intunecate. Moarte, nimicire, acestea erau sungurele cuvinte ce-i treceau prin minte, si cele ce le luara locul celor odata frumose, senine ca si cerul albastru.

Acum incepuse furtuna.